Există factori biologici care contribuie în mod sigur la declanșarea depresiei și anxietății. Dar dacă permitem biologiei să devină imaginea de ansamblu, așa cum am făcut eu atât de mult timp, ceea ce le spunem implicit oamenilor este, nu că asta ar fi intenția cuiva, dar ceea ce le transmitem oamenilor este: „Durerea ta nu înseamnă nimic. E doar o defecțiune. E ca o eroare într-un program de calculator, iar problema este cablarea din capul tău.” Însă eu am început să-mi schimb viața abia când am realizat că depresia nu e o defecțiune. Este un semnal. Depresia ta este un semnal. Îți spune ceva!

Un lucru de care adesea nu se ține cont când se vorbește despre depresie este acela că tu știi că ceea ce simți e ridicol. Știi că cei mai mulți oameni reușesc să-și asculte mesajele, să mănânce, să se pregătească pentru duș, să iasă pe ușă și că nu e mare lucru. Cu toate astea, ești prins ca-ntr-o ghiară și nu ești în stare să ocolești starea asta. Așa am început să fac mai puține, să gândesc mai puțin și să simt mai puțin. Era un fel de renunțare. Nu mai voiam să fac nimic din tot ce îmi plăcea înainte, fără să știu de ce. Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea, iar această vitalitate părea că mă părăsise în acel moment.

„Ce motive ai să fii stresat?” ar fi putut spune Normalii, dacă aș fi vorbit vreodată despre aceste lucruri cu oameni normali. „Ai o familie, o casă, o mașină, un job foarte bun. Treci peste!” De parcă aș putea pur și simplu să fac asta. De parcă aș fi ales asta. De parcă m-aș fi uitat la toate opțiunile disponibile, etichetate în mod clar: „Perseverență” și „Pierdut mințile tot timpul, din orice” și mi-aș fi spus calm: „Mmm, da, selectez opțiunea B.” Depresia te face să crezi că ea nu există și că, de fapt, tu ești problema. Depresia vrea să crezi că tu ai ales să fii așa. Dar ea minte!